România în Primul Război Mondial  (1916-1918)

ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

 (1916-1918)

 

Partea I – OFENSIVA

1. 1. Contextul politico-militar

Chiar dacă România s-a aflat în neutralitate până la data de 14/27 august 1916, devenise evident că decidenții politici nu mai puteau amâna rezolvarea justelor revendicări teritoriale; conflictul izbucnit în vara anului 1914 reprezenta o oportunitate ce nu trebuia ratată[1]. Astfel, în pofida existenței tratatului secret cu Austro-Ungaria, semnat în 1883, România a început, încă din vara anului 1914, negocieri cu Antanta.

Din primăvara anului următor, atât Puterile Centrale cât și Antanta și-au intensificat presiunile asupra guvernului român, intrarea României în război fiind considerată, de către coalițiile beligerante, ca un act ce ar fi avut urmări decisive asupra schimbării raportului de forțe în Europa. Lipsa unor asigurări ferme, din partea Antantei, de respectare a intereselor vitale ale României (restitutio in integrum, după cum s-a exprimat șeful guvernului român de la acea vreme, Ion I.C. Brătianu) a unor propuneri detaliate de ajutor militar precum și poziția Rusiei, care dorea ca România să mențină o atitudine defensivă, au făcut însă ca negocierile să treneze.

Pe de altă parte, premierul Brătianu lua decizii exasperant de încet. Toate repercursiunile posibile erau „examinate, reexaminate și răsexaminate” cu atenție[2]. În cele din urmă, la 4/17 august 1916, la București, România a semnat cu Antanta Tratatul de Alianță și Convenția Militară. Tratatul a recunoscut dreptul României asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria și a fixat, totodată, și traseul viitoarelor frontiere. Convenția militară a stabilit că România va declara război doar Austro-Ungariei și a fixat condițiile cooperării militare[3].

În august/septembrie 1916, pe fronturile europene se stabilise un echilibru relativ, niciuna dintre tabere nu-și atinsese scopurile și nici nu obținuse succese decisive. În primăvara și vara anului 1916, Antanta își epuizase disponibilitățile ofensive trecând, în cele mai multe cazuri, la apărare. Această situație explică insistența cu care puterile Antantei au cerut intrarea României în război „acum ori niciodată”.

2. 2. Pregătiri pentru război. „Ipoteza Z”. Puterea militară mobilizată de România. Marele Cartier General. Operațiunea de acoperire a frontierelor

Pregătiri pentru război

După acțiunea din Bulgaria, din anul 1913 (mai mult o operațiune de mobilizare și de logistică) deficiențele armatei române, din punct de vedere al structurilor organizatorice, al dotării, serviciilor, a capacității operative  a comandamentelor (mari și mici), au ieșit pregnant în evidență. Ca urmare, autoritățile române au luat, mai cu seamă pe perioada  neutralității, o serie de măsuri pentru remedierea problemelor și lipsurilor însă aceste măsuri s-au dovedit insuficiente. Rezultatul este explicabil dacă luăm în calcul fie și numai faptul că politica militară a României antebelice a stat sub semnul butadei „armata nu rentează”[4].

Însă, odată cu iminenta implicare a României în război, s-au făcut eforturi bugetare deosebite în planul asigurării logistice a armatei prin angajarea industriei proprii de apărare și prin activitatea misiunilor militare din străinătate. Au fost întocmite noi regulamente de campanie, s-a organizat sistemul de depozite regionale, au fost create servicii noi în cadrul armatei și s-au executat amenajări genistice de campanie. Simultan, au fost barate principalele direcții de pătrundere peste Carpați, prin trecători.

În acest scop, pe poziții au fost dispuse unități de infanterie, artilerie și cavalerie, constituite în grupuri de acoperire. Însă o a doua misiune a acestor grupuri era aceea de a sprijini mobilizarea și concentrarea  armatei de operații și de a lua sub control principalele căi de acces spre Transilvania în momentul declanșării ofensivei. Marele Stat Major al armatei române era preocupat atât de apărarea trecătorilor, în cazul unui atac inamic, cât și de realizarea surprinderii în momentul declanșării ofensivei pentru eliberarea Transilvaniei.

În alcătuirea dispozitivului strategic s-a ținut seama atât de configurația arcului carpatic cât și de necesitatea de a folosi toate trecătorile și comunicațiile de afluire existente în spate, pentru ca intrarea forțelor în Transilvania să se facă foarte rapid. De-a lungul frontierei cu Transilvania au fost dispuse trei armate: Nord, 2 și 1. Dacă se iau în calcul configurația dispozitivului și direcțiile de ofensivă ale armatelor (nord Bacău-Târgu Mureș; sud Brașov-Cluj; Craiova-sud Orăștie) se observă că preconizata ofensivă a însemnat, practic, o „împingere” a inamicului.

 

Ipoteza „Z”

În luna iulie 1916, Marele Stat Major român a definitivat planul de campanie, elaborând documentul cadru intitulat Proiectul de operațiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale și a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla Înțelegere, sau „Ipoteza Z”. Planul de campanie român prevedea desfășurarea operațiunilor militare pe două fronturi: în nord și nord-vest contra Austro-Ungariei și în sud în cazul unei acțiuni a Bulgariei. Pe frontul transilvănean era prevăzută o singură formă de acțiune: ofensiva strategică.

Marele Stat Major român a prevăzut desfășurarea operațiilor în trei etape și a stabilit, pentru fiecare, dispozitivul forțelor și misiunile armatelor[5]. Forțele de acoperire trebuiau să străpungă Carpații în mai multe locuri iar după concentrarea forțelor rămase (M+17 zile)[6] cele trei armate române (Nord, 2 și 1) urmau să înainteze astfel: în prima etapă până la râul Mureș (M+25 zile) ceea ce ar fi scurtat frontul de la 950 la 300 km și ar fi oferit un aliniament care putea fi apărat și posibilități de transport pe calea ferată. În etapa a doua trebuia să se continue înaintarea spre Nord și Vest, respectiv spre Cluj și Deva și spre Munții Apuseni (M+29 sau 30 de zile).

În a treia etapă trebuia să se pătrundă în câmpia ungară până în zona Oradea-Debrețin (M+39 zile)[7]. Proiectul sau Planul de campanie român a fost în consens cu exigențele strategice de pe frontul Oriental, fiind aprobat de către Aliați. Ulterior, „Ipoteza Z” a fost și criticată de specialiști invocându-se slăbiuni precum subaprecierea adversarului și nerespectarea celor mai elementare norme strategice în prefigurarea acțiunilor acestuia[8].

 

Puterea militară mobilizată de România

Totalul unităților de infanterie, cavalerie și artilerie cu care armata română a intrat în război a fost de 336 de batalioane, 104 escadroane și 374 de baterii de artilerie. Efectivele mobilizate au însumat 19 843 ofițeri și elevi și 813 758 trupă (cu 281 de cai)[9]. Aproximativ 560 000 de militari au constituit armata de operațiuni iar 440 000 dintre aceștia au reprezentat forțele de luptă (combatante). Alți 400 000 de oameni puteau fi chemați sub arme. Dintre cele 336 de batalioane, 146 se aflau în serviciul activ, 120 în rezervă iar restul erau unități teritoriale sau de miliție.

Forțele de luptă  (combatante) au însumat 23 de divizii de infanterie, 2 divizii plus încă 5 brigăzi de cavalerie, 6 brigăzi mixte și 329 de baterii de artilerie. Rezultă că, din armata de operații, 2/3 au fost forțe combatante iar restul, 1/3, au reprezentat serviciile. Diviziile de infanterie  au fost mult diferite în dimensiune, calitate și armament[10].

România a mobilizat efective la nivelul maxim al posibilităților sale de atunci. Împreună cu obligațiile asumate de către aliați, aceste efective au părut să fie suficiente în atingerea obiectivelor urmărite. Trebuie reamintit, totuși, faptul că la intrarea în război armata română se confrunta cu mari neajunsuri în privința structurii organizatorice, dotării, instruirii, calității corpului de cadre, doctrinei militare, organizării terenului etc[11].

 

Marele Cartier General

În conformitate cu prevederile documentului intiulat Instrucțiunile asupra mobilizării Marelui Cartier General al Armatei, Biroului 6 Operații i-a revenit misiunea ca în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 să mobilizeze Marele Cartier General (în continuare, MCG), mai puțin Comandamentul General al Etapelor și Eșalonul IV. Astfel, prin Ordinul de Zi nr.1 din 15/28 august, Marele Stat Major român s-a împărțit în două: partea activă (de operații) și partea sedentară (cu sarcini administrative)[12].

Secția sedentară, care a păstrat denumirea de Marele Stat Major, a rămas în București și a fost condusă de generalul Dumitru Strătilescu. Secția activă (de operații), denumită MCG, a condus operațiunile militare. În seara zilei de 14/27 august, MCG român a fost mutat la Periș, fiind adăpostit în clădirile Administrației Domeniilor Regale. MCG a ținut legătura, prin radiotelegrafie, cu armatele de pe front, cu reprezentantul său la STAVKA (MCG rus) și cu ofițerul său de legătură atașat forței expediționare ruse din Dobrogea. În prima săptămână de război, Marele Cartier General (și nu comandanții celor 4 armate române), a avut controlul nemijlocit asupra operațiunilor din teren[13].

MCG, condus de facto de către generalul Dumitru Iliescu, s-a structurat pe patru eșaloane, în eșalonul I fiind cuprinsă (alături de alte două secții) Secția 1 Operații, condusă de colonelul Ioan Rășcanu, secție alcătuită, la rândul său, din Biroul 1 Operații (șef, maior Radu Rosetti) și Biroul 2 Informații. Cele două birouri erau încadrate cu 7 respectiv 14 ofițeri[14].

 

Executarea operațiunii de acoperire a frontierelor

Pe frontul de nord și nord-vest au fost destinate acoperirii, în total, 119 batalioane și 77 de baterii însumând 135 000 de militari. Marele Stat Major concentrase aceste forțe încă din iulie 1916, fiind preocupat atât de apărarea trecătorilor, în cazul unui atac, cât și de realizarea surprinderii la declanșarea ofensivei în Transilvania și Banat. La 14/ 27 august, sub pretextul unui marș de exercițiu, toate aceste grupuri au fost aduse, la orele 17, cu capetele coloanelor la două ore de marș de linia frontierei.

La ora 21:00, cu trei ore înainte de decretarea mobilizării, armata română era gata pentru a trece simultan prin principalele trecători ale Carpaților în Transilvania. În paralel cu concentrarea grupurilor de acoperire a avut loc și întrunirea grosului armatei astfel încât la 14/27-15/28 august se găseau în zonele stabilite 239 de batalioane, 46 de escadroane și 228 de baterii, cu un efectiv total de 307 000 de militari.

Dintre acestea, 127 de batalioane, 1 escadron și 88 de baterii (în total 147 000 de militari) făceau parte din armatele 1, 2 și Nord iar 8 batalioane, 1 escadron și 9 baterii erau din rezerva generală. Trupele de pe frontul de nord și nord-vest, care nu intrau în dispozitivul de acoperire, au fost concentrate în zonele Hangu, Răpciuni, Călugăreni, Vaduri și Slatina. Astfel, la 14/27 august trupele armatelor române (în marea majoritate) se aflau concentrate, fiind gata să intre în luptă. Zonele lor de concentrare erau astfel dispuse încât să le asigure o rapidă încadrare în dispozitivul ofensiv, căile de comunicație fiind suficiente iar graficele de marș stabilite cu precizie.

De acțiunea grupurilor de acoperire depindea intrarea grosului trupelor române, în bune condiții, în Transilvania. Ulterior, la vest și la nord-vest de lanțul muntos, unitățile de acoperire urmau să se transforme într-o „avangardă strategică” ce trebuia să asigure concentrarea și desfășurarea principalelor forțe dincolo de Carpați[15].

3. 3. Declarația de război. Măsurile de reorganizare adoptate de inamic. Ofensiva celor trei armate române în Transilvania

 

Declarația de război

La 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană al României a hotărât declararea stării de război cu Austro-Ungaria. În aceeași zi, la orele 20:45, Edgar Mavrocordat, ministrul plenipotențiar român la Viena, a prezentat autorităților austro-ungare o notă însoțită de declarația de război. Pentru țările din coaliția Puterilor Centrale declarația de război a României a constituit un adevărat șoc.

Generalul Erich von Falkenhayn a fost demis de la conducerea Marelui Cartier General german, fiind înlocuit cu feldmareșalul Paul von Hindenburg, generalul Erich Ludendorff devenind prim-adjunctul acestuia. Declarația de război a României a precipitat și adoptarea mai propunerii germane de creare a unui comandament unificat al Puterilor Centrale. Acesta a fost constituit la 24 august/6 septembrie 1916, împăratul Wilhelm al II-lea fiind recunoscut comandant suprem al forțelor armate germane, austro-ungare, bulgare și turce. Abia în luna mai a anului 1918, Antanta își va constitui propriul comandament unic[16].

Ludendorff  a apreciat că România, prin intrarea în război alături de Antanta, a dat „o lovitură mortală” Quadruplei pe frontul de est: „Intrasem într-o luptă titanică fără seamăn (…) Nu puteam încă să-mi dau seama pe atunci cât de greu ne lovea declarația de război a României”[17]. Imediat, Germania a declarat război României la 15/28 august, Turcia la 16/29 august iar Bulgaria la 19 august/1 septembrie, după ce atacase la Bazargic cu două zile mai devreme.

 

Măsurile de reorganizare adoptate de inamic

La 24 august/6 septembrie, generalul Erich von Falkenhayn  a fost numit în fruntea Armatei 9 germane, care luptase pe frontul rusesc și urma să se reorganizeze acum în Transilvania. Întregul comandament al acestei armate germane a sosit la Deva la 4/17 septembrie 1916. Totodată au fost dislocate în Transilvania noi mari unități de pe celelalte fronturi și din rezerva generală.

La 7/20 septembrie 1916, inamicul a adoptat noul dispozitiv strategic și au fost fixate alte misiuni imediate forțelor care operau în Transilvania. Astfel, Armata 9 germană a preluat comanda grupării de sud-vest care avea acum în compunere: Corpul 39 rezervă german, Divizia 51 honvezi, Corpul Alpin german, Grupul Szivo și Corpul de Cavalerie Schmettow. Falkenhayn a organizat 3 sectoare de acțiune, de la vest la est: Grupul Staabs a fost responsabil de sectorul cuprins între Dunăre (Orșova) și depresiunea Hațegului (inclusiv). De aici și până la Sibiu (inclusiv) era responsabil grupul Krafft iar Corpul Schmettow, ce avea în subordine și Divizia 51 honvezi, a asigurat flancul stâng până la Făgăraș (inclusiv). În rezervă a fost păstrată Divizia 76, cantonată în zona Broșteni, Șeica Mare.

Armata 1 austro-ungară a păstrat în compunere gruparea de nord-est, a cărei componență a devenit acum următoarea: Corpul 1 rezervă german, comandat de generalul Kurt von Morgen, și Corpul 6 armată, comandat de generalul Ludwig von Fabbini. Cele două armate (Armata 1 austro-ungară și Armata 9 germană) erau subordonate Marelui Cartier General aliat de la Teschen însă Armata 9 germană a primit instrucțiuni direct de la Marele Cartier General german de la Pless[18].

 

Ofensiva celor trei armate române în Transilvania

Ofensiva de eliberare din Transilvania s-a desfășurat între 14/27 august și 13/26 septembrie 1916 pe un front de peste 950 km, în teren muntos și depresionar accidentat și împădurit. Primele au intrat în luptă trupele de acoperire, dispuse în trecătorile din Carpați încă din iulie 1915. Acțiunile militare s-au amplificat pe măsură ce au fost mobilizate și concentrate forțele principale în zonele depresionare de la vest de Carpații Orientali și de la nord de Carpații Meridionali. Conducerea strategică a ofensivei a fost asigurată de Marele Cartier General, responsabil pentru dirijarea operațiunilor tuturor forțelor române, iar în plan operativ acțiunile armatelor au fost conduse de comandamentele acestora.

Până la 20 august/2 septembrie trupele de acoperire au pus stăpânire pe trecătorile Carpaților, și au angajat lupte mai importante la Timișul de Jos, în partea de sud a Sibiului și în apropiere de Orșova. În sectorul încredințat Armatei 1, poziția fortificată a inamicului din raionul Cerna a fost asaltată la 19 august/1 septembrie, luându-se în stăpânire aliniamentul Ozoina-Alion. La 17/30 august a fost ocupat Petroșaniul iar în data de 18/31 august grupul „Olt-Lotru” a ajuns la 10 km de Sibiu. Trupele Armatei de Nord au eliberat, la rândul lor, orașele Toplița, Miercurea Ciuc și Târgul Secuiesc. Până la data de 27 august/9 septembrie, Armata de Nord, Armata 2 și Armata 1 reușiseră să ajungă la obiectivele stabilite de MCG..

Deși ofensiva a debutat promițător, totuși nu a fost condusă suficient de energic. Raportul de forțe (în favoarea armatelor române) permitea acest lucru dar ritmul mediu de înaintare realizat (2-3 km în 24 de ore) nu a fost suficient. Generalul Ludendorff a afirmat în acest sens că „armata română înainta cu încetineala unui melc (…) un atac rapid al românilor ar fi putut transforma în derută marșul german (forțe ale armatei 9 germane – n. n.) spre Mureș”[19].

Situația apărută pe frontul de sud, ca urmare a dezastrului militar de la Turtucaia, a determinat MCG român ca să ordone, după 12 zile de ofensivă neîntreruptă, oprirea acțiunilor celor 3 armate. Acțiuni ofensive izolate au mai avut loc în cadrul Armatei de Nord și Armatei 2  dar nu vor depăși data de 4/17 septembrie. Așa s-a încheiat prima etapă, ofensivă, a campaniei desfășurate de armatele române în Primul Război Mondial, în Transilvania.

 

PARTEA A II-A – RETRAGEREA, PACEA, VICTORIA

 

1. 1. Înfrângerea de la Turtucaia. Bătăliile din Carpați. Bătălia pentru București

 

La 23 august/ 5 septembrie 1916 Armata română a fost învinsă la Turtucaia, pe Frontul de Sud, și a suferit pierderi masive, 25 000 de militari fiind luați prizonieri. O nouă armată română, compusă din șapte divizii și aflată sub comanda generalului Averescu, a încercat (la 18 septembrie/ 1 octombrie) „manevra de la Flămânda” dar și această tentativă de a stabiliza situația din sud a eșuat. După o a doua bătălie, pentru Silistra și Bazargic, armatele română și rusă au fost nevoite să se retragă. După ce și Constanța a fost cucerită de către trupele conduse de Mackensen apărarea Dobrogei a fost lăsată în seama armatei ruse, armata română încercând să stopeze contraofensiva declanșată de armatele Puterilor Centrale pe linia Carpaților[20].

Bătălia de la Sibiu s-a desfășurat între 13/26-16/29 septembrie când Armata 9 germană a lovit aripa dreaptă a Armatei 1 române de la sud de Sibiu. La 20 septembrie/ 3 octombrie 1916, Armata 1 română a fost nevoită să se retragă spre arcul Carpaților. Generalul german Erich von Falkenhayn a avut în vedere realizarea unei puternice acțiuni ofensive dar nu și-a putut atinge obiectivul în Transilvania. După bătălia de pe Valea Oltului, la sud de Sibiu, trupele române s-au retras (în noaptea de 15/28 spre 16/29 octombrie) spre Defileul Oltului.

La 18 septembrie/1 octombrie, în urma luptelor din Valea Jiului, trupele inamice au ocupat Petroșaniul. Au urmat luptele dintre Oltul și Mureșul superior, de la Făgăraș, Țânțari, Șinca, iar între 24 septembrie/ 7 octombrie  –  25 septembrie/ 8 octombrie a avut loc bătălia de lângă Brașov; în urma acestei bătălii, Armata a 2-a română s-a retras pe crestele Carpaților. Luptele pentru apărarea Defileului Prahovei dar mai ales cele pentru apărarea Predealului au fost comparate cu luptele de la Marna sau de la Verdun. Cu mari pierderi, militarii români au reușit să păstreze pasul Predeal, blocând pătrunderea inamicului la sud de munți[21].

Între 25 septembrie/ 8 octombrie și 10/ 23 noiembrie 1916 s-a desfășurat bătălia din zona Bran-Câmpulung-Dragoslavele, iar între 28 septembrie/ 11 octombrie – 14/ 27 octombrie 1916, Divizia 15 infanterie a reușit să ocupe pozițiile inamicului. Arz von Straussenburg, comandantul Armatei 1 austro-ungare a suferit în munții Moldovei, în fața Grupului „Oituz”, o înfrângere drastică. O a doua bătălie la Oituz s-a desfășurat între 28 octombrie/10 noiembrie și 2/15 noiembrie, obiectivul principal fiind îndepărtarea inamicului de pe întregul aliniament și împiedicarea lui de a pătrunde spre nord, spre centrul Moldovei[22].

Un alt front în luptele de la sud de Carpați l-a constituit cel din zona Defileului Jiului. Între 10/23 și 16/29 octombrie 1916 militarii români s-au luptat pentru apărarea celei mai favorabile artere de legătură cu Transilvania. Cele mai grele lupte s-au desfășurat în zona orașului Târgu-Jiu. Pe 29 octombrie/11 noiembrie a început aici cea de-a doua bătălie, iar inamicul a reușit să străpungă defileul la Bumbești și a pătruns pe mai multe direcții spre Târgu Jiu, care a fost ocupat.

La 11/24 noiembrie, armatele inamice au forțat Oltul la Stoenești și au ajuns în câmpia Munteniei[23]. În aceste condiții, comandamentul român a decis angajarea operațiunii de pe Argeș și Neajlov, o acțiune de foarte mare complexitate dar care, deși a debutat promițător, în cele din urmă a eșuat. Cauza principală a eșecului pare să fi fost căderea în mâinile inamicului a planului de ansamblu asupra desfășurării tactice a operațiunilor militare ale întregului front românesc. Istoricii au concluzionat, de altfel, că una dintre cele mai importante cauze ale insuccesului militar în bătălia pentru apărarea Capitalei a fost lipsa mijloacelor de comunicație moderne între unități și marile unități ale armatei române. Din ziua de 20 noiembrie/3 decembrie 1916 s-a decis retragerea generală a armatei române spre Siret, în mod organizat, încercându-se și reușindu-se evitarea unor pierderi mari. Atingând linia Siretului, frontul s-a stabilizat[24].

Retragerea în Moldova, devenită centru al rezistenței, a creat probleme serioase. A fost foarte dificil ca Moldova să fie organizată cât mai bine, în așa fel încât să poată primi enorma masă de refugiați și să poată asigura pregătirea armatei în vederea eliberării teritoriilor rămase sub ocupație.

 

 

2. 2. Refacerea armatei și luptele din 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz). Ieșirea României din război. Armistițiul de la Focșani și Pacea de la București. Reintrarea în război

 

Refacerea armatei și luptele din 1917 (Mărășești, Mărăști, Oituz)

În Moldova, armata română a fost reorganizată cu sprijinul Misiunii militare franceze condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Misiunea a fost alcătuită din 277 de ofițeri, 37 de piloți, 88 de medici, farmaciști și veterinari, patru ofițeri de marină, opt ofițeri de intendență și 1 150 de grade inferioare. Rolul ofițerilor din cadrul misiunii franceze a fost acela de a servi drept consilieri pe lângă comandamentele și unitățile române. În unități sau în cadrul statelor majore, ofițerii francezi au instruit armata română în însușirea noilor metode de luptă și pentru folosirea optimă a noului material de război primit (în principal) din Franța. Numeroși ofițeri francezi au luat parte și la lupte și au căzut lângă unii dintre cei pe care-i instruiseră. În Moldova au sosit însă și voluntari români, din provinciile românești, dornici să lupte pentru eliberarea țării[25].

Acțiunile militare din vara anului 1917 au generat trei operațiuni majore: operațiunea ofensivă a Armatei a 2-a română în zona Mărăști (Bătălia de la Mărăști), operațiunile de apărare ale Armatei 1 române din zona Mărășești și a aripii drepte a Armatei a 2-a, în zona Oituz (Bătălia de la Mărășești și Bătălia de la Oituz)[26]. Victoria trupelor române la Mărăști a fost plătită cu 1 469 de morți și 3 052 de răniți, importanța victoriei fiind subliniată de către comandantul trupelor, generalul Averescu: „Poporul României moderne trebuie să-și întipărească bine în suflet ziua de 11 iunie 1917, când în acea zi, pentru înâia dată, armata sa tânără, care-și primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Grivița, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înțeles al cuvântului, adică victorie ofensivă și definitivă”[27].

Dar, impetuoasa acțiune ofensivă de la Mărăști nu a putut fi valorificată din punct de vedere strategic din cauza defecțiunilor frontului rusesc și, în consecință, armata română a fost nevoită să treacă la defensivă. Ca urmare a luptelor de la Mărăști, armata germană și-a mutat centrul ofensivei între Siret și Cotul Carpaților, pe direcția Focșani – Mărășești – Adjud. Această direcție trebuia să constituie – în viziunea strategilor inamici – unul dintre brațele cleștelui în care se urmărea prinderea și apoi zdrobirea forțelor române și ruse. Al doilea braț a fost alcătuit din Grupul Gerock care trebuia să înceapă ofensiva la Oituz[28].

Timp de 14 zile, între 24 iulie/6 august și 6/19 august 1917, armata română a rezistat atacurilor germane, unitățile române trebuind să acopere rapid și pozițiile părăsite de către cele rusești. Generalul Constantin Cristescu a reușit să reconstituie linia românească a frontului, prin crearea de noi poziții de luptă în locul celor părăsite de ruși, evitând criza tactică și realizând, astfel, un front unic. Ziua de 6/19 august s-a încheiat cu respingerea definitivă a atacului inamic și cu obținerea celei mai importante victorii a armatei române în campania din anul 1917. După o lună de luptă, armata germană a fost silită să treacă la defensivă. Armata română a pierdut 610 ofițeri și 26 800 de soldați, iar cea germană între 60 000 – 65 000 de militari[29].

Bătălia de la Oituz, care s-a desfășurat concomitent cu cea de la Mărășești, a fost declanșată la data de 26 iulie/8 august 1917 (la două zile după începutul încleștării de la Mărășești). Inamicul, care a dispus de forțe net superioare celor române, a încercat să atragă forțele de la Mărășești și să execute o lovitură principală pe direcția Onești. După eforturi succesive și cu mari pierderi, trupele germane au reușit să pătrundă doar 6 kilometri în sectorul central al frontului. În cele din urmă, la jumătatea lunii august, luptele au încetat definitiv. Rezistența de la Oituz a barat drumul spre zona carboniferă și petroliferă de pe Valea Trotușului.

În lumina evenimentelor diplomatice din prima parte a anului, marcate de tratative care vizau ieșirea din război, prin înțelegeri bilaterale între marile state beligerante, victoriile armatei române din vara anului 1917 au avut o importanță politico-militară deosebită. Acestea au făcut să eșueze planurile de împărțire și de desființare a statului român. În același timp, victoriile de pe frontul românesc au reușit să blocheze una dintre cele mai puternice ofensive de pe Frontul de Est și au barat drumul inamicului spre Rusia[30].

 

Ieșirea României din război. Armistițiul de la Focșani și Pacea de la București

După lovitura bolșevică din octombrie 1917 și după semnarea unui armistițiu, de către Rusia, cu Puterile Centrale, au început tratativele de pace. Astfel, Frontul de Est s-a prăbușit. Ieșirea Rusiei din război a implicat și ieșirea României. Generalul rus Șcerbacev a trimis o telegramă reprezentanților Puterilor Centrale prin care a propus încheierea unui armistițiu cu trupele româno-ruse de pe frontul românesc. Armistițiul a fost încheiat la Focșani, la data de 26 noiembrie/9 decembrie 1917, în pofida opoziției aliaților occidentali, guvernul român neavând însă vreo altă alternativă.

Încheierea Păcii de la Brest-Litovsk, între Rusia sovietică și Germania (la 27 ianuarie/9 februarie 1918), urmată de pacea cu Ucraina și de ocuparea teritoriilor rusești și ucrainene de către armatele austro-germane, a tăiat României orice posibilitate de a mai primi ajutor din exterior, sau – în caz de înfrângere – de a-și retrage armata. În acel moment, orice rezistență putea reprezenta o catastrofă militară[31]. În aceste condiții, noul Guvern, în fruntea căruia s-a aflat Alexandru Marghiloman, a semnat Pacea cu Puterile Centrale la data de 24 aprilie/7 mai 1918, o „pace” care a însemnat, practic, un dictat. Știrbind grav suveranitatea țării, „Pacea” a reprezentat „un faliment al dreptului”[32].

 

Reintrarea în război

În vara anului 1918, forțele Antantei au reușit să străpungă frontul inamic pe Somme, armatele germane retrăgându-se pe linia Siegfried, iar la 12/25 septembrie 1918, armatele puterilor Antantei din Balcani au rupt frontul bulgar și s-au îndreptat spre Sofia. Bulgaria a capitulat și a semnat actul înfrângerii la Salonic, la data de 16/29 septembrie 1918. Propunerile de pace făcute Antantei de către Puterile Centrale, la începutul lunii octombrie, au fost refuzate.

A doua mobilizare a armatei române a fost realizată sub un guvern de tranziție prezidat de generalul Constantin Coandă; la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 trupele aliate traversau deja Dunărea iar România a reintrat în război de partea Aliaților. Trupele române au intrat simultan în teritoriile românești ocupate; la mijlocul lunii noiembrie două divizii românești au înaintat spre Târgu Mureș și Reghin în vreme ce alte unități au înaintat spre Brașov. Marele Cartier General a ordonat, totodată, trecerea în Transilvania a unei divizii de vânători și a uneia de infanterie. Feldmareșalul Mackensen a solicitat guvernului român să lase liberă retragerea unităților sale din Dobrogea și Balcani, ca urmare a trecerii trupelor aliate peste Dunăre, în zona portului Giurgiu. Ostilitățile dintre cele două mari grupuri de forțe au încetat definitiv la 29 octombrie/11 noiembrie 1918 când a fost semnat armistițiul de la Compiegne.

Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor Centrale au facilitat procesul întregirii statale, inițiat de forurile de conducere ale provinciilor istorice aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare. Astfel, reorientarea politicii externe românești, concepută de Ion I. C. Brătianu încă din 1903, aplicată cu abilitate și cu multă discreție în anii premergători Primului Război Mondial, mai ales în anii neutralității, și-a găsit deplina legitimitate și îndreptățire[33].

 

[1] Vasile Popa,  Acțiuni diplomatico-militare ale României. 1914-1918, Editura Militară, București, 2014, p. 273.

[2] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, Editura Meteor Publishing, București, 2014, p. 20.

[3] Comisia Română de Istorie Militară (în continuare, CRIM)  Istoria Militară a Poporului Român, vol. V, Editura Militară, București, 1988, p. 374.

[4] D.A. Sturdza (către N. Tătărăscu) citat în Vasile Popa, op.cit., p. 279.

[5] Ion M. Oprea (coord.) România în Primul Război Mondial, Editura Militară, București, 1979, pp. 37-39.

[6] „M” reprezintă data decretării  mobilizării. În România, mobilizarea s-a decretat în noaptea de 14/27 august.

[7] Glenn E. Torrey, op. cit., pp. 37-38.

[8] Stelian Tudorache,  În elita armatei române. 1859-1999, Editura Nummus, București, 1999, pp. 50-55.

[9] Petre Otu, Reforma militară în vreme de război (1916-1917)  în  Idem  (coord.)  Reforma militară și societatea în România (1878-2008). Relaționări externe și determinări naționale,  Editura Militară, București, 2009, p. 96.

[10] Glenn E. Torrey, op. cit., p. 29.

[11] Petre Otu, op. cit., pp. 97-99.

[12] Stelian Tudorache, op. cit., p. 47.

[13] Glenn E. Torrey, op. cit., pp. 59-60.

[14] Stelian Tudorache, op. cit., p. 47.

[15] Ion  M. Oprea (coord.) op. cit., pp. 238-244.

[16] Vasile Popa, op. cit., p. 225.

[17] CRIM, op. cit., vol. V, p. 394, apud Erich Ludendorff, Amintiri din război, vol. I, București, 1919, pp. 282-283.

[18] Ștefan Pascu (coord.)  România în anii Primului Război Mondial,  vol. I, Editura Militară, București, 1987, pp. 270-272.

[19] Ion M. Oprea (coord.) op. cit., apud Erich Ludendorff, Souvenir de guerre (1914-1918) tome I, Payot, Paris, 1920, p. 380.

[20] Anastasie Iordache, România în anii Primului Război Mondial, în Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie, Gheorghe Platon (coord.), Istoria Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918), Vol. VII, Tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 424-426.

[21] Ibidem, pp. 425-426.

[22] Ibidem, p. 427.

[23] Ibidem, p. 428.

[24] Ibidem, pp. 429-434.

[25] Ibidem, pp. 437-438.

[26] Ibidem, p. 441.

[27] Citat în Ibidem, p. 442, apud Alexandru Averescu, Notițe zilnice din război, București, 1937, p. 191.

[28] Ibidem, pp. 443-444.

[29] Ibidem, pp. 443-446.

[30] Ibidem, pp. 447-448.

[31] Ibidem, pp. 448-449.

[32] Ibidem, p. 451.

[33] Ibidem, pp. 452-453.