România în Al Doilea Război Mondial (1939-1945)

România în Al Doilea Război Mondial

(1939-1945)

 

Contextul internațional

Un atac înscenat împotriva unui post german de radio din Gleiwitz (astăzi Gliwice), a fost motivul invocat de Adolf Hitler pentru declanșarea operațiunilor militare împotriva Poloniei. Cancelarul german decisese încă din luna mai a anului 1939 ca inițierea ostilităților să se producă la data de 1 septembrie a aceluiași an[1]. Acest act de agresiune a reprezentat începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, ale cărui cauze majore au fost apariția și ascensiunea fulminantă a curentelor extremiste pe scena politică europeana precum și revendicările teritoriale.

Pentru România, izbucnirea războiului a reprezentat o adevărată tragedie națională: la 28 iunie 1940 Basarabia a fost anexată de URSS, la 7 septembrie, în același an, Cadrilaterul a trebuit să fie cedat Bulgariei, iar la 30 august, prin Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord a revenit Ungariei conduse de Horthy[2].

 

Contextul intern

Pe fondul pierderii a numeroase teritorii opinia publică din România a devenit extrem de nemulțumită, principalul vinovat pentru această situație fiind considerat a fi regele Carol al II-lea. Drept urmare, multe voci i-au cerut abdicarea, inclusiv generalul Ion Antonescu, fostul șef al Marelui Stat Major și Ministrul Apărării Naționale. După ce a reușit să fie numit ministru (4 septembrie 1940) și să îl convingă pe rege să îi ofere puteri depline, în seara aceleiași zile Antonescu l-a determinat pe rege să abdice[3].

Pe 6 septembrie regele a semnat actul de abdicare, precizând însă că a lăsat sarcinile domniei fiului său Mihai. În aceeași zi noul rege a depus jurământul și a semnat un nou decret, de învestire cu puteri depline la conducerea statului român a generalului Ion Antonescu, regelui revenindu-i numai dreptul de a numi primul ministru[4].

La 17 septembrie 1940, generalul Antonescu a solicitat Germaniei să trimită în România misiuni militare. Hitler a răspuns favorabil și cu promptitudine având tot interesul de a consolida poziția lui Antonescu și de a întări armata română[5]. La data de 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit[6], două zile mai târziu aderând și la Pactul anticomintern[7].

 

Intrarea în război

La 22 iunie 1941, România s-a angajat în război, de partea Germaniei, și a atacat Uniunea Sovietică de-a lungul Prutului cu scopul de a elibera Basarabia și nordul Bucovinei, pierdute în anul 1940[8]. Unsprezece zile mai târziu, la 3 iulie 1941, a fost declanșată lupta pentru eliberare a Bucovinei, Cernăuți fiind eliberat două zile mai târziu[9].

Pierderile din rândul militarilor români pe timpul campaniei de eliberare a Basarabiei și a Bucovinei s-au ridicat la 25 000 de morți, răniți și dispăruți, din totalul efectivului de 450 000 de soldați[10]. Conform altor surse armata română a înregistrat 4 271 de morți, 12 326 dispăruți și 6 168 de răniți[11].

Între 8 august și 16 octombrie 1941 trupele române au dus lupte grele pentru a cuceri Odessa[12]. Pe parcursul anului 1942 armata română a luat parte la bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Caucaz și Cotul Donului[13]. În același an a avut loc bătălia de la Stalingrad, care a început la 21 august 1942 și s-a încheiat în ziua de 2 februarie. În timpul acestei dramatice confruntări, câștigată de armata sovietică, trupele române au înregistrat pierderi foarte mari[14].

După înfrângerea de la Stalingrad armata română, alături de cea germană, s-a retras din Caucaz „pe aliniamente defensive în Kuban”[15]; între 14 aprilie și 13 mai 1943 marina română și cea germană au evacuat armatele celor două țări, în total 120 183 militari[16].

Împreună cu foștii inamici

Disensiunile de ordin strategic apărute între Ion Antonescu și Hitler, replierea mareșalului Antonescu pe planurile defensive ale Führer-ului, suspiciunile apărute ulterior între comandamentele român și german precum și criza declanșată în cadrul comandamentului român au făcut posibilă manevra politică a colonelului Nicolae Dragomir, încheiată cu semnarea armistițiului cu Uniunea Sovietică, la 23 august 1944, și trecerea României de partea Națiunilor Unite[17].

La 25 august 1944, guvernul român a declarat război Germaniei[18] iar Marele Stat Major român a intensificat pregătirile în vederea declanșării ofensivei eliberatoare în partea de nord-vest a țării, ocupată de Ungaria în 1940[19]. La 30 august 1944, România a declarat război Ungariei iar trupele române au atacat pe direcția Brașov – Sfântu Gheorghe[20]. După eliberarea Ardealului și Banatului, în octombrie 1944, la data de 11 noiembrie a fost declanșată operațiunea de cucerire a  Budapestei, realizată între 1-15 ianuarie 1945[21]. În perioada ianuarie – martie 1945, armatele 1 și 4 române au fost angajate în cucerirea munților Javorina și Metalici[22] iar la 9 aprilie 1945, Regimentul 2 a trecut râul Morava și s-a alăturat armatei sovietice în lupta de eliberare a Austriei[23].

Conform datelor prezentate de către istoricul Alesandru Duțu, în luptele din cel de-Al Doilea Război Mondial, armata română a pierdut 794 562 militari dintre care 92 620 au fost uciși, iar 333 966 reprezintă numărul celor răniți și bolnavi; 367 976 au dispărut[24].

 

Pacea

La data de 29 iunie 1946 s-a desfășurat  Conferința de pace de la Paris, în cadrul căreia drept de vot au avut cele 21 de state membre ale grupului Puterilor Aliate și Asociate[25].  Delegația României a fost formată din Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Ion Gheorghe Maurer, dr. Florica Bagdasar, Elena Văcărescu, generalul Dumitru Dămăceanu, ambasadorii români acreditați la Washington, Londra, Paris și Haga, și câteva zeci de experți[26].

La 10 mai 1947, delegația României a semnat Tratatul de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate[27]. România a fost obligată să plătească URSS reparații de război în valoare de 300 000 000 USD și să reducă drastic efectivele armatei. Totodată, a fost recunoscută nulitatea hotărârilor dictatului de la Viena din august 1940[28].

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. DUȚU, Alesandru, Armata română în Al Doilea Război Mondial, în Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria Românilor, Vol. X, București, 2008, pp. 219-378.
2. HENTEA, Călin, Armata și luptele românilor din Antichitate până la intrarea în NATO, Nemira, București, 2004.
3. MUȘAT, Mircea, 1940. Drama României Mari, Editura Fundației „România Mare”, București, 1992.

[1] Mihai Retegan, Alin Matei, Contextul Internațional, în Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie (în continuare, ARSSIA), Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, Vol. IX, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 1.  

[2] Călin Hentea, Armata și luptele românilor din antichitate până la intrarea în NATO, Editura Nemira, București, 2004, p. 197.

[3] Florin Șperlea, „Ion Antonescu, prim-ministru și conducător al Statului. Abdicarea regelui Carol al II-lea. Mihai I, rege al României”, în ARSSIA, Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., pp. 63-66; Vezi și: Dinu C. Giurescu, „Regimul politic intern”, în Ibidem, pp. 100-101.

[4] Ibidem, pp. 66-67.

[5] Laurențiu Constantiniu, România și Marile Puteri (1940-1947), în ARSSIA, Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., p. 184.

[6] Ibidem, p. 184.

[7] Ibidem, p. 191.

[8] Călin Hentea, op. cit., p. 197; Alesandru Duțu, Armata Română în Al Doilea Război Mondial, în ARSSIA, Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., pp. 219-220.

[9] Ibidem, p. 202; Ibidem, pp. 228-229.

[10] Alesandru Duțu, cap. cit., în ARSSIA, Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., p. 243.

[11] Călin Hentea, op. cit., p. 203.

[12] Ibidem, p. 203; Alesandru Duțu, cap. cit., pp. 245-250.

[13] Ibidem, pp. 205-207; Ibidem, pp. 252-259, 263-271.

[14] Ibidem, pp. 209-210.

[15] Alesandru Duțu, cap. cit., p. 275.

[16] Ibidem, p. 281.

[17] Ibidem, pp. 289-295.

[18] Ibidem, p. 300.

[19] Ibidem, p. 302.

[20] Călin Hentea, op. cit., p. 211; Alesandru Duțu, cap. cit., p. 302.

[21] Ibidem, pp. 212-213; Ibidem, pp. 325-350.

[22] Ibidem, p. 124; Ibidem, pp. 350-351.

[23] Ibidem, p. 214; Ibidem, pp. 369-370.

[24] Alesandru Duțu, cap. cit., în ARSSIA, Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., p. 374, fig. 141.

[25] Călin Hentea, op. cit., p. 215.

[26] Ibidem, p. 215.

[27] Ibidem, p. 216.

[28] Ibidem, p. 216.