Războiul de Independență (1877 – 1878)
Războiul de Independență
(1877 – 1878)
Contextul politico – militar
Cadrul favorabil obținerii Indepenenței de către tânărul stat România a fost creat de „criza orientală” (1875 – 1877), declanșată de răscoalele populațiilor creștine din Balcani – care doreau să obțină eliberarea națională de sub puterea suzerană – precum și de interesele marilor puteri în regiune[1]. Pentru evitarea unei eventuale ocupații străine și pentru a câștiga timpul necesar stabilirii unei strategii, România a adoptat, inițial, poziția de neutralitate. Imperiul Otoman a acuzat-o însă de complicitate la răscoale, guvernul român fiind astfel obligat să înceapă pregătirile militare pentru apărarea teritoriului amenințat atât de otomani cât și de Imperiul Rus[2].
Refuzul Imperiului Otoman de a da curs revendicărilor românești, situația dramatică din Bulgaria dar și teama unei soluționări a „crizei orientale” de către Rusia și Austro-Ungaria fără a lua în considerare România, l-au determinat pe Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor străine, să grăbească ieșirea țării din neutralitate[3]. La 24 septembrie/6 octombrie, domnitorul Carol I a decretat concentrarea armatei permanente și a celei teritoriale, efectivele rămânând în stare de război până la sfârșitul lunii ianuarie 1877[4].
Reprezentanții Imperiului Otoman au refuzat semnarea protocolului de la Londra, protocol menit să amelioreze soarta populației creștine din Imperiu și, în consecință, Rusia – ce și-a asumat rolul de apărătoare a creștinătății – a declarat război otomanilor la 12/24 aprilie 1877. Anterior acestei date, la 4/16 aprilie, Mihail Kogălniceanu și baronul rus Dimitri Stuart au semnat o Convenție de liberă trecere a armatei ruse pe teritoriul României, fără însă ca Rusia să accepte și cooperarea militară. Astfel, la data de 11/23 aprilie 1877 trupele cavaleriei ruse au trecut frontiera României și au ajuns, în seara zilei următoare, la Barboși în județul Galați[5].
Aflând de existența Convenției româno-ruse, otomanii au trecut la represalii și la 26 aprilie/8 mai au început bombardarea orașului Calafat. În aceste condiții, la 29 aprilie/11 mai – prin votul Adunării Deputaților – și la 30 aprilie/12 mai[6] – prin votul Senatului – a fost declarată starea de război între România și Imperiul Otoman.
La data de 9/21 mai 1877 Parlamentul a proclamat Independența României și a votat înființarea ordinului „Steaua României”, cu cinci clase, pentru decorarea militarilor și a civililor și a anulat plata tributului către Înalta Poartă. Proclamarea Independenței a determinat reacții ostile din partea Imperiului Otoman și a Marii Britanii. Franța și Germania au primit vestea cu răceală în timp ce Austro-Ungaria și Rusia au adoptat o atitudine rezervată. În Italia vestea a fost primită însă cu căldură și bucurie[7].
Efectivele și organizarea armatei române
Efectivele mobilizate în timpul războiului au totalizat, aproximativ, 120 000 de militari. Din acestea, un număr de 58 700 de militari au constituit armata operativă, 14 000 de militari au fost recruți (contingent 1877), 30 000 au alcătuit batalioanele de miliții și 16 000 au compus gărzile civice. Aproximativ 5 000 de dorobanți și călărași au îndeplinit misiuni de pază a frontierelor, de asigurare a ordinei și de pază a depozitelor unităților militare.
A existat însă o disproporție mare atât pe plan organizatoric dar și între efectivele „cu schimbul” ale armatei operative și cele ale unităților permanente (regulate) în detrimentul ultimelor. Majoritatea trupelor românești nu beneficiaseră de instruire corespunzătoare și de pregătire practică. Pe de altă parte, armata română a fost insuficient dotată cu echipamentul și armamentul modern necesar ducerii unei astfel de campanii militare.
Armata a fost organizată în două Corpuri. Fiecare Corp avea în componență câte două divizii. Fiecare divizie era alcătuită din două brigăzi de infanterie, o brigadă de cavalerie, trei baterii de artilerie, o companie de geniu, o coloană de muniții și o ambulanță[8]. Componența brigăzilor de infanterie era mixtă (un regiment de linie și două de dorobanți); brigăzile fără soț aveau în componență și câte un batalion de vânători. Infanteria era alcătuită din 16 regimente de dorobanți, 8 regimente de linie și 4 batalioane de vânători iar Cavaleria dispunea de 8 regimente de călărași (cu schimbul) și de numai 2 regimente de roșiori (permanente)[9]. Doar Artileria (compusă din 4 regimente) și Geniul erau formate din trupe permanente.
Corpul ofițeresc al armatei române era neomogen, pe de o parte din cauza provenienței iar pe de altă parte din cauza diferențelor mari de pregătire. Cei mai mulți dintre ofițerii de artilerie, de geniu și de Stat Major frecventaseră școli militare din Franța, Belgia sau Germania, făcuseră specializări, stagii pe lângă mari unități, asistaseră la manevre militare de anvergură și chiar luaseră parte la lupte în Europa, Africa și America. Totuși, din cei 1 602 ofițeri mobilizați în 1877 majoritatea, provenind dintre sergenți și subofițeri, nu avea o pregătire completă. Prevederile Legii votate la doar câteva zile după proclamarea Independenței au vizat, în primul rând, ofițerii români de peste Carpați care se puteau înrola în armata română.
Serviciul de intendență a funcționat foarte prost, mai ales în prima parte a războiului, în contrast cu serviciul sanitar militar destul de bine organizat de către Carol Davila. Lipsa de cadre necesare în ambulanțe a fost suplinită de doctori civili, atât români cât și străini, dar și de către tineri medici și chiar de studenți voluntari[10].
Principalele operațiuni militare
În prima partea a războiului misiunea armatei române a fost de a apăra linia Dunării, granița naturală cu Imperiul Otoman, protejând astfel pătrunderea armatei ruse spre Balcani[11]. Armata română și armata rusă au colaborat ulterior și în bătăliile desfășurate în Bulgaria deși, inițial, Rusia nu a dorit implicarea activă a României în războiul împotriva turcilor. Marele duce Nicolae dar și Țarul Alexandru al II-lea au solicitat, în cele din urmă, ajutorul trupelor române.
Mai întâi, la cererile repetate ale marelui duce Nicolae, Carol I a ordonat ca două brigăzi ale Diviziei a 4-a să treacă Dunărea, la 16/28 iulie, și să participe alături de trupele ruse la luptele din Bulgaria[12]. După o nouă înfrângere a rușilor la Plevna (18/30 iulie) și după o telegramă a marelui duce, din data de 19/31 iulie, au fost trimise peste Dunăre și restul trupelor care aparțineau Diviziei a 4-a române.
După alte telegrame prin care rușii au solicitat ajutor, și după tratative între cele două guverne și între Alexandru al II-lea și Carol I, la 20 august/1 septembrie grosul trupelor române a trecut Dunărea pe un pod improvizat, pe la Siliștioara (lângă Corabia), și a intrat în dispozitiv de luptă în fața fortificațiilor Plevnei. La comanda trupelor române a fost desemnat ministrul de război, Al. Cernat.
În cadrul consiliului de război, care a avut loc la Radenița, s-a decis ca atacul general asupra Plevnei să aibă loc de ziua țarului, la 30 august/11 septembrie. Între timp, trupele române și ruse au început mișcări de apropiere de redutele turcești și au executat bombardamente. Cucerirea unui redan turcesc, la 27 august/8 septembrie, aflat în fața redutei Grivița 1, a reprezentat primul succes la Plevna al militarilor români conduși în luptă de către locotenent-colonelul Sergiu Voinescu. Grivița 1 a fost cucerită după lupte foarte grele, la 30 august/11 septembrie. Această victorie a costat trupele române peste 2 500 de morți și răniți, țarul acordând românilor 50 de decorații „Sfântul Gheorghe”.
Ulterior, în lunile septembrie-octombrie, trupele române au desfășurat acțiuni de blocare a Plevnei, care, în cele din urmă, a fost încercuită. Cucerirea Rahovei (pentru a evita ca garnizoana de aici să poată veni în ajutorul Plevnei) a fost realizată de către trupele româno-ruse în noaptea de 8/20 – 9/21 noiembrie. Pierderile ruso – române s-au cifrat la aproximativ 337 de soldați morți și răniți. În același timp cu desfășurarea luptelor pentru cucerirea Rahovei a fost întărită și blocada Plevnei care, în octombrie, era deja încercuită complet de către Armata de Vest. Această armată însuma 125 de batalioane, 88 de escadroane și 64 de baterii rusești precum și 45 de batalioane, 38 de escadroane și 19 baterii românești. În total, numărul militarilor s-a ridicat la 100 000.
Atacul asupra Plevnei a fost declanșat în dimineața zilei de 28 noiembrie/10 decembrie 1877, iar primele trupe care au intrat în Plevna au fost cele ale Diviziei 2 române. În lupte, otomanii au pierdut aproape 5 000 de militari, morți și răniți iar românii și rușii au pierdut aproape 2 000. Armatele învingătoare au capturat aproximativ 45 000 de prizonieri. Cucerirea Plevnei a însemnat încheierea celei mai grele etape a războiului.
În continuare, după alte lupte grele, precum cea de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în care au murit și au fost răniți peste 600 de militari români, la 12/24 februarie trupele române au intrat în Vidin iar la 13/25 februarie în Belogradcik. Predarea acestor cetăți a însemnat sfârșitul campaniei militare purtate la sud de Dunăre și a consfințit, cu prețul a 10 000 de militari români morți, răniți și dispăruți, obținerea Independenței[13].
Pacea
Tratativele preliminarea pentru încheierea păcii s-au purtat cu începere din ianuarie 1878, la Kazanlîk iar România a trimis ca reprezentant pe colonelul Eraclie Arion. Rusia a refuzat însă să accepte participarea la discuții a colonelului Arion, invocând nerecunoașterea independenței României în Europa și viitoare tratative care urmau să aibă loc, la Petersburg, între domnitorul Carol I și marele duce Nicolae.
La 19 februarie/3 martie 1878, Rusia și Turcia au semnat, la San Stefano, un tratat preliminar de pace prin care Poarta recunoștea independența României dar ceda Dobrogea Rusiei. Oamenii politici români și-au exprimat vehement nemulțumirea și, în consecință, Rusia a amenințat că va ocupa România cu forțe armate. Ulterior, mai mulți oameni politici români – I. Ghica, D. A. Strurdza, I. C. Brătianu – au fost trimiși în diverse capitale europene pentru a prezenta situația critică a României și pentru a pregăti diplomatic participarea la viitorul congres de pace.
Congresul s-a desfășurat la Berlin între 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878 și a fost organizat și ca urmare a presiunilor Marii Britanii și Austro – Ungariei interesate, la rândul lor, să obțină unele zone de influență pe teritoriile fostului Imperiu Otoman. Reprezentanții României la Berlin au cerut, printre altele, păstrarea integrității teritoriale, redobândirea gurilor Dunării și recunoașterea independenței țării. Tratatul de pace semnat atunci a recunoscut independența statului român și a redat românilor Delta Dunării și Dobrogea dar cu condiția cedării sudului Basarabiei către Rusia[14].
[1] Nichita Adăniloaie, România independentă, în Academia Română. Secția de Științe Istorice și Arheologie, Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor. Constituirea României Moderne (1821-1878), Vol. VII, Tom 1, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 633.
[2] Ibidem, p. 636.
[3] Ibidem, p. 641.
[4] Ibidem, p. 643.
[5] Ibidem, pp. 649 și 653.
[6] Ibidem, pp. 657-658.
[7] Ibidem, pp. 658-659.
[8] Ibidem, p. 664.
[10] Ibidem, pp. 664 și 667.
[11] Ibidem, p. 670.
[12] Ibidem, p. 672.
[13] Ibidem, pp. 672-692.
[14] Ibidem, pp. 692-698.