Istoria monumentelor de for public

Istoria monumentelor de for public dedicate eroilor de război începe și ia amploare în România după încheierea Războiului de Independență, conflict cunoscut în context internațional drept Războiul Ruso-Turc din 1877–1878. Lipsa unor monumente românești de for public dedicate eroilor de război se poate explica printr-un motiv cât se poate de pragmatic și evident, conflictul respectiv fiind primul la care statul român modern a participat. Inițial, eroii de război erau pomeniți într-un cadru intim, aceștia fiind îngropați în localitățile natale de către rude, consăteni și preot (în cazul în care trupul acestuia era descoperit și identificat de către ceilalți militari sau de către rude). Ceremonialul de amintire și pomenire a eroilor de război nu depășea astfel localitatea de unde militarii respectivi proveneau. Ulterior, statul a preluat această îndatorire pentru a se legitima și consolida ca entitate politică, tot acest proces făcând parte din Renașterea națională și culturală a României moderne. După încheierea Războiului de Independență monumente de for public dedicate eroilor de război au fost ridicate în peste 80 de localităţi, atât urbane cât şi rurale. Cel mai vechi astfel de monument este „Crucea Comemorativă a Eroilor din 1877 Bucureşti Războiul de Independenţă”, construcția fiind inaugurată chiar în anul 1877. Regele Carol I amintea următorul lucru cu privire la importanța monumentelor României:

„Popoarele cari îngrijesc monumentele lor, se ridică ele însăşi, căci pretutindeni monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate (vizibile) pentru generaţiile viitoare.”

Obiceiul de a ridica astfel de construcții de for public a provenit în România din Europa Occidentală. Primii care au ridicat monumente unde au inscripționat numele soldaților și gradul militar al acestora au fost prusacii, acest lucru petrecându-se după încheierea războiului purtat împotriva Franței în 1870-1871. Modelul respectiv a fost ulterior preluat de către toate statele europene. Un aspect demn de menționat este că cele mai multe dintre monumentele românești ridicate până la Cel de-al Doilea Război Mondial erau realizate cu contribuţiile materiale și financiare ale localnicilor.

Monumentele de for public se pot încadra în următoarele categorii: statui, busturi, cruci, obeliscuri, grupuri statuare. Acestea sunt dedicate unui personaj, de obicei conducător militar sau unui grup de eroi, ale cărui fapte de eroism nu trebuie neapărat să se constituie în victorii militare, cât și în sacrificiu sau moarte pe câmpul de luptă. În România au fost ridicate monumente pentru a comemora eroii care au luptat în următoarele conflicte militare: Războiul de Independență, Al Doilea Război Balcanic, Primul Război Mondial, Războiul Româno-Maghiar, Al Doilea Război Mondial.

Cadrul juridic general al realizării, amplasării și administrării monumentelor de for public este reglementat la momentul actual prin Legea monumentelor de for public nr. 120/2006, care reglementează.

„ (1) În sensul prezentei legi, monumentele de for public sunt bunuri imobile, lucrări de artă plastică, artă monumentală, construcții sau amenajări neutilitare, având caracter decorativ, comemorativ și de semnal, amplasate în spații publice, într-o zonă de protecție, pe terenuri aflate în domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale.

(2) Monumentele de for public pot fi clasate ca monumente istorice, urmând regimul juridic general stabilit pentru acestea.”

Primele construcții dedicate eroilor de război erau simple obeliscuri de dimensiuni mici sau cruci de piatră, obeliscurile fiind decorate cu inscripții care erau realizate pe plăcuţe de bronz. Tot acest ritual de pomenire și amintire servea la cimentarea politică și la consolidarea națională a nou născutei Românii independente. Acestea trebuiau esențialmente să radieze o aură de unitate națională și de solidaritate. Monumentele deveneau astfel elemente prin intermediul cărora era ținută vie și transmisă mai departe memoria persoanei respective, evocând poporului un sentiment patriotic deosebit de necesar în procesul de construcție a națiunii române.

În concepția elitelor din epoca modernă și contemporană, moartea pe câmpul de luptă reprezenta sacrificiul suprem pe care un cetățean putea să-l ofere poporului și națiunii pe timp de război. Elita și sistemul educațional întreținea și consolida mitul eroului de război.  Demn de menționat este faptul că în cazul României nu se putea discuta de o glorificare a războiului și a militarismului, ci de o glorificare a eroului pierit în război. Ca un exemplu elocvent, în anul 1928 regina Maria a Romaniei a dezvelit monumentul din Bușteni care comemora eroii căzuți în timpul Primului Război Mondial (cunoscut în epocă drept și Războiul de Întregire a neamului). Statuia respectivă îl reprezintă pe grenadierul Constantin Mușat. Eroul național era astfel amintit și invocat într-un moment vital și primejdios pentru națiune, unul în care clasa conducătoare a statului avea nevoie de o justificare pentru acţiunile pe care urma să le întreprindă pe plan politic. Cu toate că monumentele respective sunt dedicate în mod covârșitor militarilor cunoscuți sau anonimi, există cazuri în care acestea sunt ridicate în memoria victimelor de război. De asemenea soldații neidentificați erau comemorați prin Monumentul soldatului necunoscut. Construcțiile respective sunt ridicateadesea în jurul unui mormânt în care sunt așezate rămășițele pământești ale unor soldați care nu au putut fi identificați.

În cazul României, până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, idealul național al elitelor era acela de de unire a tuturor provinciilor care erau locuite de către etnicii români. Cu toate acestea, anterior Războiului de Independență, oraşele româneşti posedau foarte puține monumente de for public, acestea fiind sporadice, o excepţie fiind statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti (inaugurată în anul 1874). Dacă Războiul de Independență nu a avut un impact atât de puternic în mentalul colectiv, Primul Război Mondial a dus la o explozie a construcțiilor de for public, acestea fiind ridicate pe tot cuprinsul României Reîntregite. Fenomenul respectiv nu a fost caracteristic Regatului României, acesta petrecându-se în întreaga Europă. Cauza principală a acestei explozii este legată de numărul ridicat de pierderi omenești din timpul Marelui Război, doar Vechiul Regat pierzând peste 300.000 de militari (la o populație de aproximativ 7.5 milioane de oameni). Numărul respectiv nu include și militarii români recrutați din Transilvania, Bucovina și Basarabia, aceștia luptând pentru Imperiile Austro-ungar sau Rus.

După încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial autoritățile comuniste s-au axat pe instalarea și legitimarea propriului regim. Dacă în rândurile trecute menționam faptul că aceste monumente erau ridicate prin donațiile și munca localnicilor, statul comunist a preluat această îndatorire. Dacă la origini comunismul era o ideologie internaționalistă, comuniștii români au adoptat un melanj între naționalism și comunism, fenomen cunoscut în studiile de specialitate drept național-comunism. Monumentele trebuiau să evidențieze de această dată două aspecte, primul fiind contribuția eroilor de război la înfăptuirea independenței și unității naționale a României. Cel de-al doilea era legat de legitimarea și consolidarea puterii Partidului Comunist Român. Trebuia evidențiat aportul adus de către Armata Română la înfrângerea Germaniei Naziste și a Ungariei hortyste, perioada cuprinsă între 1939-1944 fiind trecută sub tăcere. Un bun exemplu este Monumentul Eroilor Patriei inaugurat la data de 17 august 1957 în fața clădirii Academiei Militare, la momentul actual Universitatea Națională de Apărare „Carol I”. Pe soclu se găsesc următoarele cuvinte: SLAVĂ OSTAȘILOR ROMÂNI MOȘTENITORI AI TRADIȚIILOR EROICE STRĂBUNE LUPTĂTORI NEÎNFRICAȚI ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU LIBERTATEA ȘI INDEPENDENȚA PATRIEI

Într-o primă etapă a perioadei comuniste autoritățile aminteau și glorificau și militarii sovietici căzuți în Cel De-al Doilea Război Mondial, pentru ca mai apoi să se renunțe la acest proces. Un bun exemplu este Monumentul Ostaşului Sovietic amplasat în Piața Victoriei între 1946 și 1970, acesta fiind mutat lângă cimitirul eroilor sovietici (Șoseaua Pipera).