Al Doilea Război Balcanic (1913)

Al Doilea Război Balcanic

(1913)

 

Aliată a Puterilor Centrale în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Balcanic, România a urmărit cu atenție schimbările care se petreceau pe scena internațională (Antanta Cordială, Războiul Ruso-Japonez, slăbirea Rusiei, încheierea Tratatului Anglo-Rus). Neînțelegerile cu Austro-Ungaria privind politica de maghiarizare din Transilvania  precum și declararea Bulgariei ca Regat, după unirea cu Rumelia, au contribuit la intensificarea diplomației Franței și Rusiei – se urmărea scoaterea României de sub influența Germaniei și din alianța cu Imperiul Austro-Ungar.

În contextul apropierii Bulgariei de Austro-Ungaria, România a revendicat linia Silistra-Varna (Rusciuk-Varna), în scopul obținerii unei întăriri strategice. Diplomația austro-germană, care începuse să considere că o alianță cu Regatul Bulgariei ar fi putut fi mai avantajoasă decât alianța existentă deja cu România, nu a susținut pretențiile românilor formulate în cadrul discuțiilor purtate între 1909-1910. Acest calcul, perceput corect de către diplomații români, a favorizat creșterea influenței franco-ruse în țară. Marea Britanie a propus guvernului român discutarea rectificării graniței dobrogene, în contextul desfășurării unei conferințe europene care a avut loc la Sankt-Petersburg, sub auspiciile Rusiei și Franței, în cadrul căreia s-a admis cedarea Silistrei către România.

Primul Război Balcanic s-a produs pe fondul tensiunilor diplomatice, tendințelor expansioniste și a slăbirii Imperiului Otoman. Bulgaria și Serbia au stabilit, prin negocieri directe susținute de Rusia, înlăturarea dominației otomane din Macedonia, a cărei populație constituise obiectul a numeroase represalii. Discuțiile s-au încheiat cu semnarea unui tratat de alianță, în 1912, și a unei Convenții militare care era îndreptată și împotriva României și Austro-Ungariei. Concomitent, s-a încheiat un alt tratat de alianță între Bulgaria și Grecia[1].

În octombrie 1912, cei trei aliați au sărit în ajutorul muntenegrenilor care se aflau în război cu Turcia. Înfrântă pe toate fronturile, Turcia a cerut încheierea unui armistițiu, dar negocierile pentru pace au eșuat și războiul a reizbucnit. Doar intervenția Marilor Puteri europene, în aprilie 1913, a oprit războiul. Preliminariile de pace, semnate la Londra la 17/30 mai 1913, au redesenat frontierele, însă au lăsat nerezolvate multe chestiuni esențiale[2].

În timpul acestui conflict România și-a păstrat neutralitatea și a respins diferitele propuneri de alianță, manifestându-se în mod constant pentru menținerea statu-quo-ului în regiune. Dar, odată cu dispariția adversarului comun, între aliații din Primul Război Balcanic au apărut neînțelegeri, iar Grecia și Serbia au început să caute sprijinul României. Încheierea acordului greco-sârb, din 19 mai/1 iunie 1913, a trasat liniile unui posibil nou conflict în Balcani. Tensiunile rezultate din poziția de  neutralitate a României (o alianță cu Serbia ar fi putut provoca ruperea relațiilor cu Austro-Ungaria) au dus la intensificarea eforturilor diplomației ruse de la București, care urmărea să determine o intervenție împotriva Bulgariei.

La 17/30 iunie, fără declarație de război, Bulgaria și-a atacat aliații, ceea ce a provocat mobilizarea armatei române. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul României a decis intrarea armatei în Bulgaria. Acțiunea dorea să sublinieze faptul că guvernul român avea o politică independentă față de Viena și că dezavua alianța cu Austro-Ungaria. Armata română a mărșăluit spre Sofia fără a întâmpina rezistență, Bulgaria solicitând rapid un armistițiu.

Marșul militarilor români în Bulgaria a determinat guvernul austro-ungar să recunoască, în cele din urmă, necesitatea unor schimbări teritoriale în favoarea României și să îi ceară României să intervină pe lângă statele beligerante pentru încetarea conflictului[3]. România a intervenit pentru a obține încetarea ostilităților, care s-a petrecut la 17/30 iulie, și a avut rolul cel mai important în începerea tratativelor de pace, desfășurate la București, la care au participat doar reprezentanți ai țărilor beligerante.

Prin pacea încheiată la 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria a cedat Serbiei mare parte a Macedoniei, Greciei sudul Macedoniei și o parte din Tracia apuseană iar Turciei o parte a Traciei răsăritene cu Adrianopolul. România a primit Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia-Ecrene. Pacea de la București a fost prima în care micile state din sud-estul Europei au luat hotărâri însemnate fără amestecul marilor puteri[4].

Deși armata română nu a avut parte de lupte în timpul celor 18 zile cât a durat campania militară în Bulgaria, foarte multi soldați au murit din cauza unei epidemii de holeră care afecta zona Balcanilor. Aproximativ 2.700 de militari români, mai mulți decât cei căzuți în Războiul de Independență, s-au îmbolnăvit de holeră și au murit.

 

 

[1] Vasile Cristian, Politica externă a României independente (1878-1914), în Academia Română, Secția de Științe Istorice și Arheologie, Gheorghe Platon (coord.) Istoria Românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918), Vol. VII, Tom 2, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 280-281.

[2] Ibidem, p. 281.

[3] Ibidem, p. 284.

[4] Ibidem, p. 286.